Vara anului 514 înaintea erei noastre fusese neobișnuită pe câmpiile de la nordul bătrânului Danub. Ploile își croiseră vadul la vreme, iar soarele înaltului își făcuse datoria arzătoare a coacerii. Roada din toamnă se revărsă din belșug spre a răsplăti hărnicia truditorilor de pe ogor.

La cetatea dobrogeană Helis, însă, îngrijorarea plutea în sufletele oamenilor. Se zvonise din gură în gură, din străji în străji despre apropierea furtunii. Și nu din cea aducătoare de fulgere și trăznete ale văzduhului și de torentul vijeliilor de ploaie. De acestea nu se înspăimântau geții. Știau că e semnul cel bun și vindecător al lui Ghebeleizis care bate norii în capete de-i sfărâmă și-i face să-și verse lacrimile, până ce, la sfârșit, se arată iar seninul său și soarele libertății. Furtuna aceasta căpăta chipul nemăsurat al oștilor măritului rege Darius al lui Histaspe care-i mâna pe perși să cuprindă pământul și apa lumii.

Strategul cetății Helis, vânjosul bărbat Carnabon, își strânsese în jur căpeteniile pentru a se sfătui. Fiul său, Zargedas, cel mai de seamă luptător al geților îi stătea în dreapta. Bătrânii erau și ei în păr pentru a-l sfătui pe strateg. Dar tocmai când ospățul vorbei trebuia să înceapă, iată o strajă cu chipul înnegurat. Carnabon îl privi nepăsător și-i zise:

– Ce veste ne aduci, Teacles?

Atunci, ca prin farmec, fruntea străjii se lumină. Se vedea că nu teama îl ținuse întunecat, ci răspunderea vorbei pe care o purta. Spuse cu voce plăcută și deschisă:

– Mărite Carnabon, Darius a trecut Hellespontul cu sute de corăbii. Și pământul mării parcă a fost înghițit picătură cu picătură de oștenii săi fără număr. Pământul pe care l-a călcat a prins mai întâi lavă de vulcan și apoi s-a preschimbat în cenușă. Niciun neam trac nu i-a stat în cale, ci s-a supus fără crâcnire. Acum e la o aruncătură de săgeată de fluviul nostru cel sfânt…

Carnabon îi înghiți parcă toate vorbele. Își petrecu privirile cu ochi duri, dar mătăsoși, mai întâi peste chipurile bătrânilor din sfat, apoi spre căpeteniile de oaste și la urmă spre fiul său cel viteaz. Vorbi cu glas puternic și cumpănit:

– Ei, ce ziceți înțelepții mei viteji, ne supunem și noi ca ceilalți traci?

Un murmur pluti în sală. Parcă era un cor fierbinte, dar și împotrivitor. Cel mai bătrân dintre toți, Marcades, îl privi senin și-i răspunse:

– Cum o să ne supunem noi, cei nemuritori? Pământul nostru, Zalmolxe ne va întări brațele pentru a-i apăra libertatea!

Ochii lui Carnabon străluciră:

– Așa e, viteji. Noi nu ne supunem fără luptă. Prin aceasta vom rămâne nemuritori!

Oștile lui Darius înconjuraseră cetatea. O sumbră presimțire îl străbătu pe mărețul rege. Îl văzu pe Carnabon ieșind din cetate urmat de o mână de geți și înaintând cu pași siguri până în fața lor. Ochii perșilor ardeau ca jăraticul. Ai geților erau limpezi ca cerul albastru. Parcă nu aveau pe față puhoiul năvălitorilor.

– Supune-te, Carnabon! Tună vocea lui Darius.

Strategul îl privi cu milă parcă:

– Te rugăm mărite rege să-ți iei oștile și să te întorci de unde ai venit. Nu avem pământ și apă de dat. Ele sunt ale noastre. Noi suntem nemuritori!

De-ar fi putut, Darius ar fi râs de aceste vorbe nesăbuite. Dar un fior rece îi străbătu ființa:

– Ce sperați voi, nemuritorilor? Vă voi face una cu pământul!

– Poate. Dar vor pieri și mulți de-ai tăi. Mai bine, așa cum e obiceiul, să scutim armatele de vărsarea sângelui. Să lupte reprezentanții oștilor!

– Și care e luptătorul vostru? Poate chiar tu, Carnabon!

– Poate! În clipa în care adversarul vei fi domnia-ta, regele perșilor!

– Nicidecum! Eu să-mi primejduiesc viața când am atâția luptători?

– Atunci nici eu n-o voi face. Dar va lupta pentru noi fiul meu!

Zargedas înaintă un pas în clipa aceea și când Darius îi întâlni privirile semețe lăsă capul în jos.

Imediat însă spuse:

– Mă tocmesc numai dacă fiul tău va lupta cu zece oșteni de-ai mei. Altfel voi porunci atacarea cetății!

Carnabon schimbă priviri cu Zargedas. Când acesta îi făcu semn cu capul că primește lupta zise cu neînfricare în glas:

– Prea bine, lupta poate începe!

Darius își alese zece voinici, cam pe măsura lui Zargedas. Și lupta începu. Grea și mistuitoare. Pe viață și pe moarte. Și sub privirile uimite ale lui Darius, fiul strategului își scoase pe rând din luptă adversarii.

Mai rămăsese unu singur. Rezistă și el cât putu și până la urmă căzu străpuns de spada lui Zargedas. Dar și luptătorul dădea semne de mare oboseală. Se cunoștea că de-ar mai fi fost încă un adversar de înfruntat n-ar mai fi putut. Acest lucru îl observă și Darius. În loc să se socotească înfrânt el tună mânios către strateg:

– Era cât pe-aci să-ți pierzi fiul, Carnabon!

– Era, răspunse acesta senin, dar fiul meu, trebuie s-o recunoști, a luptat ca un erou. Și apa când îi pui mereu stavili în cale sfârșește prin a se opri din mers. Asta înseamnă că ne-ați învins doar prin număr și nu prin bravură. De erați de zece ori mai mulți ca noi și tot v-am fi înfrânt. Dar sunteți mult mai mulți!

Darius rămase o clipă gânditor. Apoi zise sigur pe el:

– Trebuie s-o spun, Zargedas a luptat grozav. Așa încât nu-ți voi mai cuprinde cetatea. Dar de învins vă putem învinge. Ai spus-o chiar tu: prin număr. Pentru a te scuti însă de rușinea înfrângerii îți poruncesc ca tu și oamenii tăi să ne urmați în expediția contra sciților.

Privirile lui Carnabon se stinseră:

– Ești nedrept, rege. Pentru că ne silești să te urmăm într-un război pe care nu-l dorim. Vrem să trăim în pace și cu sciții și cu toți vecinii. Chiar și cu voi, cei care veniți de departe să ne răpiți ce avem mai scump. Libertatea. Dar să știi, nu vei reuși să-i înfrângi nici pe sciți. Sunt oameni liberi ca și noi și nu se vor supune!

Bătălia din câmpie parcă nu mai avea sfârșit cu sciții, pe cai iuți păreau duhuri netemătoare de moarte. Și moartea îi ocolea ca prin minune. În schimb perșii erau greoi în mișcări, iar caii își pierduseră agerimea și băteau în loc cu copitele. Apoi începu să plouă cu nor de săgeți ascuțite. Năvălitorii cădeau cu cai cu tot făcându-se una cu pământul. Se încurcau unii în alții și poticneau alți cai ce veneau din urmă. Darius nu-și mai cunoștea oastea și nu înțelegea cum de nu poate birui.

Deodată înțelese. Își aduse aminte de vorbele lui Carnabon. Nu era de ajuns numărul. Trebuia și bravura oștenească. El trebuia să poruncească de grabă încetarea luptei pentru a-i salva pe cei rămași încă în viață. Glasul retragerii sau mai bine zis al fugii era semnul neputinței sale!

Regele mergea înnegurat urmat de ceata răzleață a învinșilor săi. Alături de el călărea tăcut Carnabon. Luase și el parte cu geții lui la înfrângerea marei armate persane. Dar nu se socotea înfrânt. La un răstimp Darius rupse tăcerea:

– Ai avut dreptate, Carnabon. Nu i-am putut supune pe sciți. Oastea mea e o jalnică arătare acum, după înfruntare!

Carnabon surâse. Așa făcea de câte ori se simțea fericit:

– Te poftesc rege la ceteatea Helis unde eu însumi sunt rege. Deci nu ca stăpân, ci pentru a te ospeți!

Darius oftă din adâncul ființei:

– Ești prea bun, Carnabon. Dar înfrângerea mă apasă greu și grăbesc spre casă. Aș dori să-mi spui doar de ce vă socotiți voi, geții, nemuritori?

Pentru că, mărite Darius, pământul nostru este nemuritor. Iar noi, care trăim pe acest pământ, suntem și noi nemuritori. Luptând pentru libertatea lui îi dam viață. Robia înseamnă moarte, libertatea, nemurire!

Darius nu mai zise nimic. Merseră tăcuți încă o bucată de vreme. Apoi dădu semn că drumurile lor se despart:

– Rămâi cu bine, Carnabon. Nu ne vom mai întoarce niciodată pe aceste meleaguri!

Carnabon surâse de-a binelea.

– Începe primăvara, mărite Darius!

– Cum primăvara? Bate la ușă vremea înghețului!

– Dimpotrivă, pentru noi libertatea înseamnă primăvară. Primăvara nemuritorilor!

Petru Demetru Popescu, Legende și povestiri istorice, Ed. Cuvântul Românesc, 1991.

Dacă te abonezi la Newsletter-ul eRomâniaTa.ro vei primi gratuit cele mai noi și apreciate articole direct în căsuța ta de e-mail!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here