Tu ce faci când te înfurii pe copilul tău? – iată cum ne-a răspuns Urania Cremene, expert în parenting

0
44464

Să creşti un copil poate fi relativ uşor. Îi dai să mănânce, îi cumperi haine, ai grijă să fie în siguranţă…şi copilul creşte. Oricum creşte! A-l educa însă, este cu totul altceva. Iar părinţii care înţeleg această diferenţă şi se preocupă să-şi educe copiii, nu doar să-i crească, ajung adesea să aibă relaţii mai echilibrate cu ei şi să se simtă mai împliniţi. Iată câteva recomandări foarte utile pentru părinţi, venite din partea Uraniei Cremene – mama unui băieţel minunat de 6 ani, pe nume Amos, şi unul dintre cei mai apreciați experți în parenting din România.

eRomâniata.ro: – Aş vrea să începem cu aceeaşi întrebare pe care ne-ai adresat-o nouă, părinţilor prezenţi la seminarul tău despre parenting: tu cum ai vrea să fie copilul tău la 30 de ani?

Urania Cremene: – Echilibrat, în toate ariile existenţei lui: fizic, mental, social, emoţional, spiritual, financiar, relaţional, profesional. Asta înseamnă atenţie conştientă, pentru creşterea fiecărei zone şi construirea de abilităţi, cunoştinţe, atitudini, experienţe care să-l ajute să fie cea mai bună variantă a lui.

– Mi-a plăcut tare mult o recomandare frumoasă, de bun simţ, pe care ne-ai transmis-o: nu poţi cere copiilor tăi să manifeste ceea ce tu însuţi nu manifeşti. Cu alte cuvinte, educaţia copilului începe prin a ne întoarce privirea către noi. Şi aici aş vrea să te întreb: nu cumva greşim prin aşteptările noastre prea ridicate faţă de copii?

– M-am uitat întotdeauna cu uimire la copii, la capacitatea lor extraordinară de a lua lucrurile aşa cum sunt, de a nu judeca, de a nu spune lucuri dureroase – când filtrul bunului simţ, neexistând încă, ar putea să creeze monştri. Cu toate acestea, ei ne spun „eşti cea mai frumoasă” în cea mai proastă zi a noastră şi, deşi au conflicte, reuşesc să se împace într-un timp record, în timp ce ranchiuna dintre doi adulţi poate dura ani de zile.

Copiii sunt, în multe privinţe, mult mai buni decât noi. Într-un continuu proces de învăţare, dar mult mai buni.

Ceea ce uităm de multe ori este exact faptul că sunt într-un proces de învăţare şi ca, orice proces de învăţare, este presărat cu greşeli. Cele mai multe dintre ele, neintenţionate.

Or, aşteptarea noastră de la copii este ca ei să fie perfecţi. Să nu deranjeze, să nu (se) lovească, să nu strige, să nu alerge, să nu strice nimic, să nu aibă decât zile bune, zâmbete pe faţă, să doarmă toate nopţile, să nu se enerveze, să nu ia nicio notă proastă… Cred ca m-am făcut înţeleasă 🙂 Presiunea pe care o resimt copiii noştri astăzi este mai mare decât a fost vreodată.

– Să pornim de la un exemplu. Copilul, la doi ani, încă nu ştie să îşi împartă jucăriile cu un alt copil, având tendinţa să strângă tot, să acapareze tot, spunând că jucăriile sunt ALE LUI. Iar părinţii, de cele mai multe ori, se aşteaptă ca el să fie generos şi să se joace frumos, împreună cu alţi copii. Cum pot părinţii să îl înveţe pe copil să dăruiască, dar fără a-l dezaproba?

– Înţelegând, în primul rând faptul că alegerea de a împărţi, este a copilului. Mulţi părinţi forţează copiii să împartă, sau oferă ei înşişi jucăria propriului copil, unui altuia, care a cerut-o.

Când „proprietatea” nu-ţi este respectată, generozitatea scade.

Un alt aspect important este legat de conştientizarea faptului că un copil, neînţelegând factorul timp, crede că jucăria este oferită pentru totdeauna, nu pentru o perioadă scurtă, neaparat. Jocuri propuse de către părinte „dă-mi, te rog, ţi-o ofer înapoi imediat dupa ce îţi văd jucăria” îl ajută pe copil să înţeleagă că va avea jucăria respectivă înapoi, în scurt timp.

Poate cel mai valoros aspect aici, totuşi, este modelul părintelui. Cât de des ne vede copilul demonstrând acte de generozitate? Atenţie, empatie, faţă de cei din jur?

– De multe ori, indicaţiile şi modul în care ne corectăm copiii, zi de zi, le transmit sub o formă sau alta mesajul „nu e bine ce faci”, „nu e bine cum eşti”, deci „nu eşti suficient de bun” – ceea ce erodează încrederea lor în ei înşişi. Cum ar trebui să sune aceste corecţii, astfel încât să nu inducem acest mesaj?

Răspunsul la această întrebare – am aflat eu între timp – este poate cel mai greu lucru de învăţat, de către un părinte. Din România, cel puţin. De ce spun asta? Noi am fost crescuţi într-un spirit critic, concentrat pe coerciţie, pedeapsă şi supunere. Greşelile – încercuite cu roșu şi criticile – întotdeauna lipsite de echilibru.

Creşterea presupune echilibru: înţelegerea lucrurilor pe care le-am făcut bine – deci le păstrez, şi a lucrurilor pe care le pot îmbunătăţi – deci le schimb.

Feedback-ul, de aceea, este necesar să fie echilibrat. Să ne forţăm atenţia, pentru a „vâna” tot ce este pozitiv într-o acţiune, sau în comportamentul/intenţiile unui copil, şi să le recunoaştem. Concentrându-ne pe lucrurile pozitive mereu, copilul îşi va păstra stima de sine ridicată şi va înţelege că o greşeală nu este o etichetă, ci doar parte a unui proces de învăţare.

Asta mă duce mai departe, la a departaja persoana de comportament:

În loc de „nu EŞTI suficient de bun”, putem spune „comportmentul tău de acum mă deranjează, pentru că…”

–  Pe de altă parte, nici lauda nu face minuni… Cu ce să înlocuim acest BRAVO care ne stă pe limbă ori de câte ori copilul ne surprinde într-un mod plăcut? Cum putem avea o atitudine încurajatoare, dar fără să lăudăm?

Descriind ceea ce ne-a plăcut, sau am apreciat, în comportamentul copilului.

În loc de „bravo” (pentru că a adus înapoi o foarfecă pe care a luat-o din sertarul mamei, spunem „apreciez că mi-ai înapoiat foarfeca şi ai pus-o la loc. Asta înseamnă că eşti ordonat. Când eşti ordonat, găseşti mereu lucrurile la locul lor, atunci când ai nevoie de ele”. E nevoie de mai multe cuvinte? Bineînţeles! 🙂

– La seminar ne-ai vorbit despre sistemul educaţional formal, bazat pe recompensă/pedeapsă (motivaţia exterioară), cel care contribuie la modelarea adulţilor cuminţi, aliniaţi la regulile sociale, însă care nu reuşesc să depăşească mediocritatea. Aşa arată şi sistemul de învăţământ din România, şi cel şcolar, şi cel preşcolar. Ce pot face părinţii care îşi doresc ceva mai bun pentru copiii lor?

Să înveţe. Să înveţe. Să înveţe.

Să înveţe să devină altfel de părinţi. Pare că vreau prin asta să-mi promovez programul de parenting online pe care l-am lansat anul trecut, sau orice eveniment de parenting pe care îl organizez. Da, exact asta aş vrea să fac. 🙂

Pentru că majoritatea dintre noi am fost educaţi prin mecanisme pedeapsă-disciplină, PARE că putem să ne îndepărtăm de această metodă, în relaţie cu propriul copil. De fapt, NU ŞTIM cu ce să înlocuim aceste mecanisme, ceea ce înseamnă haos.

Dacă scoţi un sistem şi nu-l înlocuieşti cu ceva coerent, obţii haos.

Haos pe care-l vedem, în multe familii astăzi. Exact acolo unde părinţii şi-au dorit să nu lovească, să nu ridice tonul, să nu pedepsească, să nu recompenseze, forţeze, şi aşa mai departe. Însă, neavând un alt sistem eficient învăţat, pus la treabă, copilul este mai răzvrătit ca niciodată, mai nervos, mai lipsit de motivaţie, mai lipsit de responsabilitate, iar părintele – mai confuz ca niciodată.

Adevărul este că NU ŞTIM să educăm altfel copiii. Mai ales în contextul actual, în care educaţia formală nu ne ajută – ba dimpotrivă (de cele mai multe ori) -, este necesar să ştim cum clădim abilităţile, cunoştinţele, valorile, calităţile adultului de mâine.

Educatia copiilor– Cunoşti un sistem educaţional, aplicat poate în alte ţări, care să aibă la bază TEORIA MOTIVAŢIEI INTERIOARE? Te rog să ne descrii în câteva cuvinte cum şi ce învaţă copiii într-un astfel de sistem.

N-aş discuta despre sisteme, cât mai degrabă despre filosofia unui astfel de sistem, şi anume concentrarea cadrelor didactice pe satisfacerea nevoilor psihologice de bază ale lui copil. Atunci când un copil se simte conectat, valoros, implicat, văzut, valorizat, unic, necomparat, deja putem trece spre următorul plan, care ţine de hrănirea curiozităţii înspre învăţare a copilului – care este una cu care orice copil se naşte. Un cadru didactic hăruit ştie să facă asta: să îmbine predarea cu exemple, poveşti, activităţi practice, care să ofere experienţe plăcute de învăţare. Să aşeze informaţia pas cu pas, cărămidă peste cărămidă, asigurându-se mereu, că cea de dinainte este solidă şi copilul este pregătit să primească mai mult. Ajutând copiii să scoată informaţia din plan teoretic şi să exploreze modalităţi de-a fi folosită în afara contextului formal, mai exact în viaţa reală.

Cum? învăţându-i pe copii să gândească, în loc să memoreze informaţie teoretică.

În plus, autonomia copilului poate fi satisfăcută într-un astfel de sistem, oferindu-i-se şansa să facă alegeri, să ia decizii, să înţeleagă motivaţia din spatele unei cerinţe.

– Atunci când vorbim de emoţii, cred că furia (enervarea) este una dintre cele mai puternice şi greu de gestionat de către părinţi. Tu ce faci când te înfurii pe copilul tău sau, mai bine zis, cum reuşeşti să gestionezi această emoţie, când ea apare?

Mulţi părinţi mă întreabă, dacă eu sunt mereu, aşa… zen :-). Adevărul este că sunt mai degrabă echilibrată în emoţii, şi asta nu numai pentru că am învăţat ce să fac şi ce să spun în relaţie cu fiul meu – pentru a preveni episoadele de furie de ambele părţi, ci pentru că am deschis un şantier în mine de mulţi ani, în care gestionarea emoţiilor a fost şi este un capitol important.

Când realizez că sunt pe cale să mă enervez, realizez de fiecare data că NU COPILUL este cel care mă enervează, ci incapacitatea mea de a gestiona situaţia respectivă, lipsa mea de cunoştinţe sau înţelegere a nevoilor lui, faptul că nu am anticipat şi nu m-am pregătit pentru asta.

În general, vorbesc despre emoţiile mele şi-i arăt fiului meu ca EU m-am enervat, nu EL m-a enervat, îi povestesc despre sursa nervilor mei şi-i spun ce voi face, pentru a ma calma.

De cele mai multe ori, cer spaţiu personal. Merg în altă cameră, pentru câteva momente. De obicei, este tot ce am nevoie.

O persoană care ştie să-şi gestioneze emoţiile nu numai că se enervează mai rar, ci episoadele respective durează mult mai puţin.

Apoi, de fiecare dată, după ce nervii au trecut, discutăm despre ce avem de învăţat fiecare din situaţia respectivă.

– Te rog să ne spui câteva cuvinte despre All About Parenting, programul online pentru părinţii care îşi doresc să înveţe să devină „cei mai buni părinţi” pentru copiii lor.

Este programul în care am pus mult din ceea ce ştiu despre parenting astăzi, iar feedback-urile părinţilor care l-au urmat sau îl urmează încă sunt extraordinare.

Este cea mai bună resursă pentru părinţii care vor să devină echilibraţi – nici fermi, nici permisivi. Întregul program conţine 9 module şi durează 9 luni. Fiecare modul conţine între 27 şi 34 de video-uri, care detaliază până la final peste 250 de tehnici/metode concrete.

De ce durează 9 luni? pentru că eu nu cred în pastile şi nici în transformări peste noapte. Nu cred în metode minune şi nici în pansamente peste răni deschise. Acest program oferă o metodologie cu cap şi cu coadă, care funcţionează,pe termen lung şi investiţia de timp este de 1 video pe zi (10-15 minute, mai exact) şi poate fi urmărit oricând, la orice ora şi de oriunde, fiind astfel flexibil cu timpul limitat al părinţilor.

– Mi-a rămas gândul la una dintre calităţile insuflate copiilor prin acest nou stil de educaţie: aceea de a fi el însuşi, autentic, de a avea curajul să „iasă din turmă”, de a avea puterea să aleagă altceva, mai bun, decât ceea ce vede în anturajul lui (iar aici lista e lungă… de la păpuşi Barbie, gadgeturi, fumat, haine de firmă etc. şi până la valori, convingeri, prejudecăţi). Cum putem îndemna copilul să se dezvolte în acest fel, adică să fie liber?

Răspunsul la întrebarea ta se află în exact întreaga metodologie pe care eu o predau în programul All About Parenting. Pentru a ajunge la aceste rezultate pe termen lung, nu unul, ci foarte multe lucruri trebuie să se întâmple continuu, constant. Coerent, zilnic. Libertatea de care vorbeşti tu la finalul întrebării tale este obţinută numai de persoanele conştiente, responsabile, autodisciplinate, motivate intern, care au un bun auto-control, care au stima de sine ridicată (a nu se citi ego-apreciere), care îşi înţeleg valorile şi merg pe propria cale, în scopul de a deveni zilnic, cea mai bună varianta a lor.

Dacă după rezumatul de mai sus (pentru că aş putea face o listă mult mai lungă a calităţilor unei persoane asumate), încă mai credem că putem atinge o astfel de stare întâmplător, prin „noroc”, sau utilizând strict ceea ce ştim astăzi, cred că ne înşelăm amarnic…

Dacă noi credem că cel mic de astăzi va fi un adult ca cel descris mai sus, refuzând să învăţăm NOI ce să facem mai bine, diferit, dând vina pe copil că este iresaponsabil, leneş, încăpăţânat, timid, nemotivat, sau violent, atunci nu se va întâmpla nimic bun cu viitorul nostru, al tuturor.

Interviu realizat de către Narcisa Stănculeț,
Redactor și Cofondator
eRomâniaTa.ro

Dacă te abonezi la Newsletter-ul eRomâniaTa.ro vei primi gratuit cele mai noi și apreciate articole direct în căsuța ta de e-mail!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here