Asemenea poveştii lacului Techirghiol, fiecare loc, precum și fiecare om, își are povestea sa.

Trăind complet în clipa prezentului este cel mai frumos și eficient mod de a gusta cu plăcere deplină din izvorul nesfârșit al vieții.

Cel care trăiește în realitatea prezentului poate privi către cele mai îndepărtate străluciri ale trecutului și să aducă învățăminte deosebit de valoroase în viața sa.

Ce îl ajută pe acesta în comparație cu oamenii care se trezesc în dimineața unei noi zile și retrăiesc emoțiile zilei de ieri, sau trăiesc scenarii posibile imaginate pentru ziua de mâine sau din perioade cu mult mai îndepărtate înainte şi înapoi?

Răspunsul este o cheie esenţială pentru depăşirea graniţelor cunoaşterii. Această cheie se numeşte detaşare.

Detaşarea nu este acelaşi lucru cu delăsarea.

Omul delăsător înfăptuieşte lucruri de o calitate mai slabă sau poate chiar nu mai ajunge să le înfăptuiască, pe când omul detaşat le înfăptuieşte la calitatea cea mai bună pe care o poate el atinge, dar fără să se agaţe de rezultatul final. Tocmai pentru că îi lipseşte ataşamentul faţă de rezultatul final, el se poate bucura cu întreaga sa fiinţă de fiecare clipă parcursă în compunerea întregului.

În momentul în care priveşti cu detaşare printr-o fereastră a trecutului, te debarasezi de judecată, de convingeri înrădăcinate, de sisteme de valori, credinţe, şi dobândeşti în schimb ascultare, înţelegere, înţelepciune, echilibru, ce te conduc spre înţelesuri nebănuite şi substraturi deosebit de adânci şi valoroase, pentru tine, cel de acum.

Și mai este adevărat că în orice povestire, însuşi povestitorul joacă un rol deosebit, indispensabil pentru intensitatea trăirilor ascultătorului sau ale cititorului. Iar această povestire, pe care urmează să o lecturaţi, a fost aşternută cu mare iscusinţă de către învăţătorul şi scriitorul constănţean Titus Cergău (20.12.1900 – 04.07.1995), şi publicată postum de către fata şi nepoatele sale în „Legende şi povestiri dobrogene” din anul 2003.

Lecturare cu suflet!


Techir Paşa

„În tinerețea lui, se spune că Techir a fost un faimos pelivan (șarlatan – n.r.) și un mare nelegiuit.

Slujise un bei, pentru care furase trei fete de la un chiabur creștin. Omorâse cinci arnăuți care străjuiseră iatacul fetelor.

Băgase spaima în toți pelivanii din Varna, Balcic, Medgidia și Babadag. Visul lui era să ajungă stăpânul unui sat, să fie ciorbagiu (primar rural – n.r.).

Iar după multe lupte, jafuri și avană-i zgărcenie, se pare că izbuti să ajungă ciorbagiul satului Merdevenlipunar, îngrozind locuitorii prin cruzimile și blăstămățiile săvârșite.

Între timp, Techir se căsătorise, cumpărându-și două cadâne. Alte două le furase, una din Caraomer și alta din Mangeapunar. Cele patru neveste se rugau zi și noapte să scape de satrapul (dictator – n.r.) care le ținea închise după porți zăbrelite.

În câțiva ani muriseră una câte una.

Timpul nu sta pe loc. Feciorii crescuseră mari și toți i se prăpădiseră într-un război cu ghiaurii, în pădurile Ienichi Orman Deli. Acolo turcii au pierdut steagul profetului cu o semilună și trei luceferi brodați cu fir de aur pe stofa-i verde.

Lui Techir nu i-a păsat nici de cadâne, nici de feciori și deocamdată, nici de steagul profetului…
Mai târziu însă, sultanul Mohamed a lăsat scris:

„Cel care va găsi drapelul profețial a lui Omer Pașa, va căpăta cele mai înalte slujbe și cele mai mari bacșișuri”.

Auzind acestea, Techir a căutat zi cu zi, lună cu lună, an cu an, răscolind de zor țărâna Dobrogei, dar nu a găsit ce căuta. Și-a cheltuit toată averea și a rămas sărac lipit pământului.

Îmbrătânise şi acum avea nevoie de o inimă milostivă să-l îngrijească. Se oploşise, beteag şi prăpădit, pe malul ghiolului Tuzla, într-un bordei dărăpănat.

Singura vietate cu care se mai ajuta era un cal bătrân. O gloabă care se părea c-ar fi fost hrănită cu cercuri de butoaie, aşa de ieşite îi erau coastele. Pe greabăn avea rosături sângeroase, iar picioarele le avea umflate butuc.

Crivățul nemilos al iernii dobrogene pătrundea pe sub ușa bordeiului șubred al lui Techir și prin plecătoarea ce-i ținea loc de grajd bietului Belghir.

Bătrânețea, nevoile și singurătatea deseori schimbă firea omului. Poate că din această pricină moș Techir, acum, de câte ori îi da calului o mână de nutreț, îl mângâia ca pe un adevărat prieten.

Bătrânul Techir îi vorbea cu glas obosit:

– Pe tine te mângâi eu, dar pe mine cine mă mai poate mângâia, dacă toată viața mi-am bătut joc de toate și de toți!?

Ultimele ierni le-au fost pedepse mari acestor doi tovarăşi.

Primăvara, îl găsise pe moş Techir cu picioarele umflate butuc mai abitir decât ale bietului cal.

Într-una din zile, când vântul primăverii dobrogene aducea un aer sărat dinspre mare, Techir, lovit de gândul morţii, se agăţă de o nedejde.

Îşi aminti de un vechi cunoscut, hogea din Muratan, care ştia de la Allah diferite leacuri pentru bolnavi.

Cu chiu cu vai, şi-a înhămat calul la cotiuga-i cu două roate şi a plecat în scârţâitul osiilor neunse, spre minunatul vindecător.

Când l-a văzut hogea Geambec, a ţintuit cu privirea ageră în ochii umezi şi stinşi ai bătrânului:

– Bine-ai venit, umbră a trecutului negru.

– Încă n-am murit, precum vezi, dar îndură-te, căci am la încheieturi, la mâini şi la picioare, dureri care mă sfâşie mai crud decât chinurile Zaidanului (iadului – n.r.).

Multă lume ştia odată cu nu încercasem nicicând să-mi stăpânesc patimile şi răutăţile. Nu ştiu dacă există o dreptate sau vreo iertare.

Totuşi, poate că în cartea profetului s-ar putea găsi ceva şi pentru un păcătos ca mine…

– Şi ce vrei acum?

– Vezi, te rog, ce scrie pentru suferinţa mea, căci nu mai pot de arsurile durerilor.

Hogea, cu mişcări domoale, deschise Coranul la întâmplare.

– Am găsit, fii liniştit Techir!

Scrie că bătrânii şi neputincioşii se pot vindeca cu iubirea copiilor, cu grija nevestelor sau cu adevărata prietenie a celor de mai aproape…

– O fi scriind acolo cum spui tu, dar eu nu mai am pe nimeni. Nici feciori, nici neveste, nici prieteni, afară de Belghir, care m-a adus până aici.

Te rog, mai citeşte o dată în cartea ta.

Hogea a mai deschis o dată carea.

– Mai scrie, că pentru a ţi se uşura durerile, să te laşi în voia, în drumul şi în dragostea acelei fiinţe pe care o ai mai aproape.

– Îţi mulţumesc, Geambec Hogea, pentru sfaturile profetului. Mi le-ai tălmăcit frumos. Ce folos însă, că în jurul meu este numai pustiu, mâhnire, durere şi deznădejde…

– Este greu să n-ai pe nimeni la bătrâneţe! 

– Nefericirea şi bătrânul Belghir sunt singurii mei tovarăşi. Trecutul mi-a fost un vis urât, iar durerile îmi sunt grele pedepse…

– Stai liniştit, că vor trece toate…

S-au despărţit după ce hogea l-a miluit cu o legătură cu de-ale gurii.

Pe drumul ce ducea spre coliba lui Techir, truditul cal abia îşi trăgea povara. Glasul bătrânului stăpân se auzea spunându-i tânguios:

– Doar tu mi-ai mai rămas rudă şi prieten. Du-mă unde vrei, numai în ghiol să nu mă răstorni căci acolo ne-ar rămâne ciolanele.

Calul mergea doar ca un melc somnoros. Din pricina arşiţei ce dogorea ca în plină Sahară, Techir adormise în legănatul cotigei.

Visa că băieţii lui găsiseră steagul profetului iar că pe el, ca tată, sultanul îl ridicase la rang de vizir. Avea şi trei cadâne care-l serveau.

Într-o zi, una dintre cadâne, frumoasa Azianè, îl rugă să o plimbe în răcoarea serii pe apele fermecătoare ale Bosforului.

Răcoarea apei îl înviorase plăcut pe fericitul visător… dar… n-a avut parte de farmecul plimbării. Îndată ce porni luntrea, zburdalnica însoţitoare, clăbucind apa cu mâinile, l-a stropit pe obraz…

… Techir se trezi din vis, ud pe obraz de apa ghiolului care pătrunsese în cotigă.

Din pricina zăpuşelii, prietenul său Belghir intrase în lac cu cotigă cu tot…

Moleşeala somnului din care se dezmeticise, şi toropeala ce-i pătrunsese în corp, părea că-i alinase durerile.

Nici n-a ştiut când l-a deshămat pe Belghir şi s-a tolănit dezbrăcat pe malul lacului adormind buştean.

După ce s-a trezit şi şi-a văzut calul în apă s-a gândit: „Ce-ar fi să-mi potolesc arsurile în noroiul ăsta gros al ghiolului?”.

S-a îmbrăcat şi-a scos calul din apă. Când a ajuns acasă a mâncat bine din darul hogei şi s-a culcat dus…

Dimineaţa, când şi-a văzut calul iar în ghiol s-a gândit: „Dacă bătrânul meu prieten a intrat şi azi în ghiol cu faţa spre mine, înseamnă că mă aşteaptă. Trebuie să fac ca el. De mulţi ani nu m-am simţit atât de bine ca ieri. De multe luni nu m-am odihnit aşa liniştit ca azi-noapte.”

A intrat în ghiol alături de cal. Ţi-era mai mare dragul să-i vezi cum se bălăceau în apa unsuroasă a lacului. Bătrânul stropea calul ca pe un copil, iar Belghirul în loc să se scuture, se lăsa în genunchi, apoi culcat până-i ajungea apa aproape de coamă… Necheza apoi mulţumit ca după un îndoit tain de ovăz…

Şi tot aşa, după trei veri s-au vindecat amândoi. Ciobanii de primprejur îl întrebau pe Techir:

– Cum de sapi ca un flăcău, căci mai acum câţiva ani, erai beteag ca vai de capul tău…?

– Nu ţi se vedea fesul din bălării şi mărăcini pe locul acesta pe care-l faci acum bostană…

Techir le povestea pe îndelete. Le spunea de sfatul hogei, iar în locul visului depăna o întreagă poveste în care reieşea că ar fi fost chiar paşă. Îi lămurea apoi de toată rânduiala prăjitului la soare şi ungerea cu nămol aşa cum făcuse el şi cu Belghir.

Ciobanii tineri râdeau de el, iar cei bătrâni şi betegi l-au crezut şi s-au scăldat după sfaturile lui, în scăldătoarea care s-a numit de atunci şi până în zilele noastre, Techirghiol, adică lacul lui Techir…”.

Techir

Sursa bibliografică: Titus Cergău, Legende şi Povestiri Dobrogene, Ex Ponto, Constanţa 2003

Articol scris și editat pentru eRomâniaTa.ro de către Silviu Stănculeț.

Dacă te abonezi la Newsletter-ul eRomâniaTa.ro vei primi gratuit cele mai noi și apreciate articole direct în căsuța ta de e-mail!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here