Dragobete, sărbătoarea iubirii la români

0
714

În spiritualitatea tradițională, cultul, ritualurile și obiceiurile oamenilor exprimau multă libertate, bucurie și iubire față de natură și de întreaga Creație. Sărbătoarea zilei lui Dragobete, din data de 24 februarie, cunoscută și cu denumirea de Ziua Îndrăgostiților la români, depășea limitele relației dintre oameni și preot, marea liturghie a practicilor, „liturghia cosmică” desfășurându-se în largul naturii, sub soare, în mijlocul câmpurilor, în adâncul pădurilor, acolo unde oamenii erau martori la multe spovedanii, unde brazii și fagii ofereau cu generozitate împărtășania cu muguri.

În calendarul străvechi Dragobete este consemnat ca fiind fiul zeității carpatice Baba Dochia, și cumnat cu zeitatea vegetariană Lăzărică.

În vechile societăți umane era considerat un ocrotitor al perechilor de îndrăgostiți, strajă și nădejde în vederea căsătoriilor. Este asemuit cu zeul iubirii Cupidon, din mitologia romană, sau cu Eros, zeitatea dragostei la vechii greci.

Cu ocazia zilei lui Dragobete, tinerii primeniți în straie de sărbătoare porneau cântând în grupuri de fete și băieți, străbătând luncile și pădurile în căutarea ghioceilor și a altor flori sau plante de sezon.

Fetele, în peregrinările lor prin natură, aveau grijă să strângă tămâioasă și viorele pe care le păstrau la icoane până la Sânziene, când le aruncau pe ape în speranța că se vor mărita.

De ziua îndrăgostiților, fetele și femeile tinere strângeau zăpada din a cărei apă rezultată prin topire își făceau rezervă cu care se spălau peste an pe față pentru a avea ten frumos și să fie mereu iubite.

Dragobete era și un patron al bunei dispoziții. Tinerii se adunau la o casă pentru a petrece în limitele unei morale desăvârșite, băieții crezând că dacă nu merg la Dragobete să se întâlnească cu fetele, nu se vor căsători. Aceasta era ziua în care fiecare tânăr „își făcea de Dragobete”.

Dacă se întâmpla ca feciorii să meargă la Dragobete într-un sat vecin, la întâlnirea cu fetele iubite rosteau versuri precum: „Mândro, doi ochi ca tine, / Nu mai sunt în sat la mine, / Așa negri, frumușei, / Ca cireșele de altoi, / Care-s coapte la răcoare, / De nu-s grăbite în soare”.

Iar dacă sărbătoarea nu cădea în postul cel mare, în fiecare sat se organiza și o horă numită „Strânsura lui Dragobete”.

Sărbătoarea prilejuia și închegarea unor relații de cunoaștere reciprocă în vederea căsătoriilor, condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru reușita momentului de sărbătoare ofereau mai degrabă o atmosferă festivă, pitorească, dublată de puterea și farmecul ritualului desăvârșit.

Tot în această zi de 24 februarie, căreia i se mai spune și „cap de primăvară”, creștinii ortodocși serbează „Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, astfel se amintesc faptele deosebite din viața sfântului, care sunt și ele o mărturie a iubirii, a dăruirii pentru oameni.

În cele din urmă, însă, ori că este vorba de Sfântul Valentin, din data de 14 februarie a calendarului creștin romano-catolic, ori că vorbim de ziua străveche a lui Dragobete, din 24 februarie, care face parte din zestrea spirituală a tuturor românilor, ne putem bucura de esența simplă, pură și adevărată a acestor sărbători, singura care contează cu adevărat, aceea de serbare a iubirii, a comuniunii, aducătoare de pace, de bună înțelegere, de bucurie și, cel mai important, aducătoare de viață.

Sursă bilbiografică: Mihai Călimar, Calendarul Popular Bucovinean, Ed. Mușatinii, Suceava, 2012.

Autor: Silviu Stănculeț

Dacă te abonezi la Newsletter-ul eRomâniaTa.ro vei primi gratuit cele mai noi și apreciate articole direct în căsuța ta de e-mail!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here